In fiecare dimineata in care iti vad privirea imi doresc sa am la-ndemana  aquarele  si pensula sa pot sa astern pe o panza alba sentimentul acela “de-acasa” ce mi-l daruiesti…Dar mereu ma faci sa ma pierd in caldura bratelor tale si apoi imi dau seama ca nu pot sa zugravesc un lucru ce in fiecare zi e diferit…

E minunat sa ma pot plimba cu tine in parcul acesta imens si doar sa privim flori de cires, sa fim copii si sa radem de “omuletii” aceia ciudati cu ochi alungiti si fete mici, mereu zambareti, si care ar vrea sa fotografieze pana si aerul…

Apoi,mai tarziu ne-asteapta marea cu nisipul fin, sa ne plimbam desculti pe mal si sa gasim fel de fel de scoici, dar pe care sa le aruncam inapoi;  stim ca fara mirosul acela si fara culoarea furtunii nu ar avea farmec…s-ar umple de praf pe un raft…Vom privi un apus incredibil, dar si un rasarit feeric, cu lumini  rosiatice- portocalii si  ivoriu inchis…

Iar maine…Maine-le cu gand senin ne-ntoarcem acasa…unde sunt dealuri verzi, si pomi, si oameni ce-i avem in suflet…Venim aici, unde ne-asteapta un oras intreg cu fosnete si zgomote, cu realitati, povesti si triste dar si vesele…Aici ne-asteapta toti ai nostri, toti cei pentru care contam mereu…Stadionul acela urlator si meciurile fara noima ce tind sa nu le inteleg sunt gata sa ne-ntampine…Desi, daca analizez, cred ca acum le inteleg mai mult decat imi dau eu seama; e vorba de o apartenenta, de niste radacini si crezuri in niste oameni, intr-o traditie…

Aici suntem noi doi intr-un fel de incognito…pentru ca suntem la fel ca multi si-atat de diferiti…

Mirosul ciresilor va fii mereu ceva incredibil…si eu il simt…

© All my texts are copyrighted and may not be reproduced, copied, edited, published, transmitted or uploaded in any way without my written permission.

Timpul se scurge in alt mod acum…Firele de nisip din clepsidra nu sunt altceva decat particule de vise si fericire , ce pica una cate una…Cu tine totul capata alte dimensiuni, are alte intelegeri, alte imagini.

Nu conteaza ca e iarna afara, copacii din parcuri sunt si acum infloriti, chiar daca florile sunt de gheata, se “inchina” inaintea mea si nu din cauza poverii asa cum obisnuiau candva,ci datorita zambetului larg din suflet.

Parca sunt secole intregi ce au trecut peste noi, dar ni se pare ca a fost ieri si totusi tu si cu mine stim ca totul e inauntrul nostru de milenii intregi. Lumea nu mai e nici ea ce-a fost, o mare mlastina, o usa catre un Necunoscut frivol si ironic;iar vantul imi aduce acum, in locul tuturor acelor picuri reci din nori, doar gandurile tale cu imbratisari.

Si da,desigur, am stat si m-am gandit…Nimic nu e ceea ce pare: doar o iluzie de copii cu vise colorate si turta dulce si oameni buni. Nu e o joaca de copil, nu ne luptam cu mori de vant, crezand ca sunt doar “monstri” lui Don Quijote…pentru ca varsta povestilor ne-a trecut demult.

Astazi e realitatea noastra si ceea ce avem…Pe Maine il asteptam desigur, dar cred ca in mod diferit…Il asteptam pentru ca stim ca oricat am incerca sa il oprim, mereu va veni, e de iminent si de neoprit…Dar Maine vine de-acum cu noi intr-un Gand.

( ©All my texts are copyrighted and may not be reproduced, copied, edited, published, transmitted or uploaded in any way without my written permission)

Ne plimbam tacuti

printre luminile unui oras

amortit de frigul noptii de iarna…

Zambim in sufletele noastre,

ce nu demult

pluteau in zare

in cautare de sperante.

Suntem doar doi,

si totusi umplem universuri neintelese pan-acum;

descifram clipiri senine

insotite de soapte si-atingeri de vise…

Este cantec si poezie in acelasi timp,

e tablou…

Suntem un suflet!

© All my texts are copyrighted and may not be reproduced, copied, edited, published, transmitted or uploaded in any way without my written permission

…m-am trezit in dimineata aceasta parca intr-o alta lume, un alt univers…Sunt o alta eu…Raze de soare patrund prin draperia grea si iti lumineaza fata. De multe ori stau si te privesc dimineata atunci cand ma trezesc inaintea ta si zambesc pentru aceste clipe incredibile.

Parca in spatele unor vise din nopti tarzii cu ploi de vara, am descoperit dorintele din ochii tai senini. Erai asemenea mie, un suflet pierdut printre alte vieti in cautarea unui “te iubesc” al tau…

Aripile de icar ti s-au dezlipit intocmai la fereastra mea…si ai ramas…

Prima dimineata impreuna a fost inceputul celei mai mai senine si calde zile de toamna…M-ai invatat sa zambesc doar pentru ca e o noua zi si pentru ca soarele straluceste…Intr-o singura suflare m-ai invatat sa ador ochii tai somnorosi de dimineata, sa ma cunosc pe mine insumi vazandu-ma in propria oglinda interioara…

Ninge cu fulgi mari…si totusi e soare…tu inca dormi…in semineu palpaie un foc tacut…

Multumesc vantului ca te-a adus la geamul casei mele…si tie pentru ca ti-ai gasit sufletul interiorul meu…

© All my texts are copyrighted and may not be reproduced, copied, edited, published, transmitted or uploaded in any way without my written permission.

Farame de raze acopera portile

ce dau inspre ziua asternuta

acum o secunda-naintea mea.

Norii ce pana acum ai fi spus

ca atarna din mare,

se risipesc incet spre apus.

E atata tacere in Vama

in ultimul sfert de noapte din zi…

Nisipul e rece sub talpi

si vegheza tacut intr-un colt.

Eu zambesc unui Soare

ce-mi incalzeste de astazi

un vis.

Briza aduce inspre mine

un usor iz de tigara

si-ti zambesc…

© All my texts are copyrighted and may not be reproduced, copied, edited, published, transmitted or uploaded in any way without my written permission.

Sunt tare departe de aici…plutesc pe mare…ce culoare frumoasa are…un albastru profund si limpede ce imi da o stare completa de liniste, dar ma si infioara in acelasi timp. Cat mister ascunde marea…Simt briza cum imi trece usor peste linia fetei, prin par, inchid ochii sa pot auzi fosnetul valurilor…Spuma alba imi gadila talpile si imi racoreste simturile…

O pata neagra imi apare in departare dinspre soarele portocaliu si intuneca zarea…Un contur negru sub forma de om…Parca e un spirit al marii sau o umbra a serii…

Valuri tot mai mari se ridica si incet, incet si norii gri se aduna deasupra mea. Va fii furtuna,imi spun in gand si imi indrept privirea spre Inalt…Dar Umbra vine din ce in ce mai aproape de mine. Realizez ca doar eu o vedeam intunecata din cauza soarelui ce batea dinspre ea. Ce curcubeu de nuante ivorii imprastie in jur…

De unde vii Straine?Si ce cauti pe Marea Mea?

Si imi arunca doar un zambet siret drept raspuns. S-a dezlantuit furtuna.

Marea nu ma mai poarta lin, nu mai e-n puterea mea si ma arunca in adancuri. Nu-mi recunosc, cred, propria lume…Parca sunt pe alt taram…Caluti de mare colorati si perle fine ivorii impodobesc nisipul…

Vreau sa ating o scoica si parca in aceasta incercare se darama tot…parca mi-am dorit sa ating o himera.Ma sufoc si nu pot respira, observ ca toate puterile ce le aveam odata au disparut aici in Marea aceasta.

Brusc o lumina calda m-aduce brusc la suprafata…Un zambet larg…si Umbra…care nu mai e Umbra…L-a transformat furtuna…intr-o Raza…

© All my texts are copyrighted and may not be reproduced, copied, edited, published, transmitted or uploaded in any way without my written permission.

Stau si zambesc…imi place sa ma gandesc mereu la senzatiile ce imi trec prin intreaga fiinta atunci cand ma bantuie sentimente calde si comfortabile…M-am intrebat de multe ori ce ne face exact sa traim?cum stim ca traim o viata?cand oare o traim? Am adunat asa de multe ori manunchiuri de idei din fiecare perioada… The lonely shepperd ma insoteste mereu ,in dupa amieze de duminica, cu acordurile line si cele mai multe raspunsuri la intrebari.

Traiesc…chiar in acest moment mi-am raspuns la intrebare…Cum stiu asta? Pentru ca ma simt vie…Pentru ca nu astept ziua de maine doar pentru ca venirea ei este inevitabila si pentru ca timpul nu tine cu mine si se incapataneaza sa o aduca. E iarna stiu, dar e o iarna asa calda…Fulgii care cad , ii simt pe mana si nu se topesc in cadere…De dimineatza mi-am lipit nasul de geam, asa cum faceam atunci cand eram doar un copil si asteptam zorii sa vad zapada asternuta peste noapte.

Stiu ca de multe ori as vrea sa spun atat de multe lucruri si parca nu reusesc sa articulez doua silabe…Dar la fel stiu ca tacerile vorbesc singure, fara sa existe cuvinte care sa le exprime. Linistea ce ma insoteste calmeaza valtoarea valurilor din interior, imi echilibreaza probabil propriul suflet…

Citeste ochii…prin ei “respir” soare…calmez furtuni si-nving balauri…

© All my texts are copyrighted and may not be reproduced, copied, edited, published, transmitted or uploaded in any way without my written permission

O zi de vineri, plictisitoare si ploioasa…Asa incepe.

Ne-am hotarat,plecam inspre Inis Meain…pe Insula de Smarald, ca sa descoperim secretele Newgrange-ului in cele 17 minute de lumina calda in plina iarna si sa incercam,desigur sa-l pacalim pe spiridusul verde ca tot ceea ce vrem e sa vedem drumul de curcubeu catre comoara.

Ne-am luat umbrelele cele mari, un rucsac de liniste sufleteasca si voie buna, si am pornit la drum.

Ciudat cum orice drum banal,catre o destinatie pamanteana poate sa devina in cel mai scurt timp o simpla magie. Si impreuna cu Nyx si Sybillae am pornit pe sosele lungi,line, unele pustii si triste, altele cu zambete si culoare,orase vechi si cladiri noi, inalte cat muntele…

S-au alaturat calatoriei si alti oameni satui de-atata ploaie si nori sau care pur si simplu au fost curiosi sa vada destinatia.

Unii au devenit eroi cu super puteri si intr-o clipa au reusit sa-nghete timpul atat de pretios,uneori,insa sufletul e mare doar pentru restul lumii, incat uita de al lor . Zambeam la gandul ca altii au facut o mica pauza de la realitate, s-au lasat furati de cantecele fermecate ale bacantelor, dar nu pentru mult timp. Au stiut clar ca drumul nostru e mult mai important. Au fost care intre timp chiar au devenit faimosi, dar urmarirea aceea neincetata a bliturilor care sa-i surprinda in diferite ipostaze , in masina, in curtea propriei case sau care sa le critice vestimentatia mult prea mare ori mult prea mica, devine la un moment dat plictisitor. Cativa au inceput sa construiasca intregi cartiere in locurile pe unde am stat mai mult, insa au manifestat efecte secundare ,nevoi de a fuma in miez de noapte, telefoane date putin dupa rasaritul soarelui…S-au ales duble cariere, electronici,comunicatii intr-o combinatie absolut bizara cu medicina. Probabil ca orice computer are nevoie de cateva copci din cand in cand…Prieteni cu o spiritualitate puternica, cu veselie debordanta sau cu o tacere calma si ochi veseli au decis ca e timpul sa schimbe ceva in viata lor…

Am ajuns pe insula tarziu in noapte…mistere parca si mai mari inconjurau si ceea ce aflaseram pana atunci…

Cred ca am reusit sa atipim putin, caci ne-am vazut treziti de o lumina palida si de un Soare zambitor…dar nu erau nici monumente si nici smaralde in jur…Eram la tara, in patul bunicii, intr-o zi calda de toamna…

Oare-a fost totul doar in capul nostru…Sa fi fost vis?

© All my texts are copyrighted and may not be reproduced, copied, edited, published, transmitted or uploaded in any way without my written permission

Priviri pierdute si suflete goale

plutesc demn,parca,

Spre-un capăt de drum

fără de-ntoarcere.

Gânduri si lumi interioare desarte

fac dintr-un simplu oraş,

un tablou aproape grotesc.

Bătrâni gârboviţi de greutatea propriilor vieti,

vestejiţi de tăceri interioare si umbre,

pasesc încet, încet spre-alte dimineti.

Ploi marunte, marunte-acopera lumea de azi

si-o lasa in saracie de sperante.

Iar deasupra nu plutesc decât demoni,

ce trag tot Pamantul,

Dinspre azi, spre-un odata…demult.

© All my texts are copyrighted and may not be reproduced, copied, edited, published, transmitted or uploaded in any way without my written permission.

Praf de cenuşa

ridicat de un vânt rece

din suflete pustii de ieri,

Mi-acopera petalele si-mi ia încet din viata.

Am urcat aici sus, pe Everestul sufletelor,

să fiu mai aproape de cer,

să mă hrănesc din iluzii.

Dar a nins…

A nins cu fulgi mari si reci,

si mă sting.

Incet, încet mă intorc in lumea

din care-am venit,

la marginea timpului ,

sa lipesc cu speranţa de mâine

petale de ieri.

Astăzi revin dintr-un alter ego înfrânt.

E-o dimineata mohorata de toamna, ce pare mai degraba inceputul unei zile friguroase de iarna, cu o ploaie rece in loc de fulgi pufosi albi si un tablou sumbru din cauza noroiului si a apei ce se scurge pe strazi…

Astazi m-am trezit in umbrele amintirilor…e ziua in care imi e dor de mine…Incerc sa rememorez imagini cu case mici in stil Brancovenesc si oameni calzi …dar parca memoria imi joaca feste…totul e in ceata.

Da, mi-e dor de locuri familiare, de locuri care sa ma faca sa zambesc…Incerc sa simt mirosul trandafirilor din rondourile timpului oprit in loc pe strazi, mi-e dor să imi fie familiare locuri pe care atunci le-am văzut pentru prima oara.

Aici lumea nu simte…e goala pe dinauntru, fara substanta…

Iar eu nu ma mai regasesc pe mine insami printre straini, printre ziduri triste pline de umezeala…

Caut persoana din spatele propriei mele fiinte si nu gasesc niciun suflet, nicio soapta , nicio inima. In coltul acesta de lume nu pot regasi iubiri, nu pot regasi vieti, nu exista un timp de visare. Aici totul e calculat cu constiinciozitate, totul merge cu exactitatea si agerimea unui computer futurist cu un sistem impecabil. In partea asta de timp si de pământ,nu este caolin să modelez chipuri cu zambete largi si calde si-apoi sa le dau viata cu creioanele mele de ceara…

Oare in ce viata sunt acum? Si cat mai am pana la ultima?

© All my texts are copyrighted and may not be reproduced, copied, edited, published, transmitted or uploaded in any way without my written permission

Aceeasi banca…acelasi parc…toamna si o ploaie marunta rece…

“Intr-o luna o sa fiu departe,o sa plec…”

Nu am auzit continuarea sau poate nu ai mai spus nimic,nu stiu…Nu imi amintesc decat ca mi-am luat haina,iar tu te-ai uitat la mine cu niste ochi mari,mirat si speriat…Apoi am realizat ca plangeam…Nu mi-ai vazut niciodata ochii in lacrimi…De fapt nu cred ca te-ai uitat vre-odata cu atentie in ochii mei…

Am iesit pe usa,fara sa ma gandesc unde merg, fara sa am vre-o directie anume…

Am ajuns din nou aici…cu ganduri grele…cu lacrimi si o adanca tristete…

Incerc sa imi imaginez o viata fara tine… Pot lupta cu demoni, cu alte lumi, chiar si cu indiferenta ta…Am mai facut-o si alte dati si-am reusit sa inving o mare parte, dar te-am stiut mereu aici, mereu palpabil, chiar si atunci cand ai plecat.

Vreau ca soarele sa imi atinga mereu genele in diminetile fierbinti de vara,iar tu sa ma trezesti pentru ca e tarziu si sa ma certi ca sunt o lenesa.In realitate,stiu ca te plictisesti si ti se pare pustie casa.Nu pot sa stiu ca nu o sa mai simt niciodata buzele tale racoritoare in noptile calde…Vreau sa ma pierd mereu in oceanul de pasiune al ochilor tai si vreau sa ma certi asa cum o faci uneori pentru ca sunt un “copil naiv”…

Cine imi va mai critica poeziile, doar pentru ca nu sunt mai mult decat perfecte, dar mi le scoate pe ascuns din cosul cu hartii mototolite si mi le recita cateva zile mai tarziu? Nu pleca si pe mine ma arunci in curfarul cu papusi vechi…Nu imi lasa golul asta in interior…Ma fac “om mare”…Promit…

Nu am realizat ca mergeam pur si simplu fara directie, lasasem demult in urma si banca, si parcul,si frunzele ruginii…

Realitatea din jurul meu era ca un vis cu imagini rulate prea rapid ca sa ma obosesc sa le privesc…Poate de aceea nu am auzit strigatele disperate…Ai grija!!!Opreste!! Nu stiu…Nu imi amintesc…

Ma doare tot trupul…il simt greu ca plumbul…De ce nu ma pot misca?De ce aud atatea voci in jurul meu si nu pot sa respir…e zgomot prea mare…Lasati-ma in liniste, sa pot exista, sa imi inving toate fricile!

Acum e liniste…Oh…poate doar am visat!

…nu stiam cum sa reactionez, nu stiam ce sa fac, daca sa rad,sa plang, sa tip…Te uitai la mine cu atata furie,incat incepusem sa imi fie teama. Nu existase o asemenea situatie niciodata intre noi…Practic urlai la mine, imi insiruiai niste motive pe care pur si simplu nu le intelegeam, nu reuseam sa pricep de ce te purtai asa…

Cand o sa te maturizezi?cand o sa fii femeia de care eu am nevoie langa mine?

Poate cand o sa stii ce vrei si tu de la tine. Stiam ca il iritam cu raspunsurile astea si cu tonul sec, dar nu vroiam nicio lacrima sa las sa curga…

Nu vezi ca te porti ca un copil rasfatat? Esti ca o pustoaica!!!

Parca asta te-a atras la mine, sufletul de copil mare, felul meu de a fi…Nu inteleg de ce toate reprosurile acum? Ti-am dat motive vre-odata sa iti fie rusine cu mine?

…Nu intelegi nimic…

Fa-ma sa inteleg atunci!

In spatele fiecarui barbat puternic, se afla o femeie puternica…Tu nu ma poti sustine,cand este vorba de intalnirile mele,cand esti prezenta, parca ai fi angajata mea, nu iubita mea…Nu ai nicio parere, nimic….Niciodata nimic….

Am stat putin…

Iar eu sunt o femeie slaba,nu? Eu nu te sustin, decat in momentele in care tac pentru ca tu sa poti lucra?Nu te sustin atunci cand vin la studio pentru ca nu imi dau aiurea cu parerea despre un subiect despre care nu stiu mai nimic?Sau nu te sustin pentru ca nu port conversatii “amabile” cu prietenii tai in timp ce tu inregistrezi ceva?Ah da, sigur nu te sustin si sunt o femeie slaba…Alte reprosuri mai ai?

Cred ca a fost intaia oara cand l-am vazut atat de nervos…violent chiar…I-am putut vedea pumnul strans, degetele inclestate…si apoi ca prin vis un sunet de vas spart…Ma uitam in jos…tot acel amestec de culori…pamantiu, corai si verde si un negru mat si dur…resturi…resturi de ceea ce a fost candva un mic suflet pe care l-am creat impreuna si l-am modelat, resturi de suflete…resturi de detoate.

Nu am stiut daca sa il lovesc si eu la fel, sa il doara si pe el la fel sau sa incerc sa adun resturile de pe podea…

Iesi afara…Iesi!!!!

Am urlat la el…Se uita ingrozit la mine…

Imi pare rau…Nu am vrut sa il lovesc…Nu am vrut sa se intample asta!

Iesi afara de aici…Lasa -ma in liniste, lasa-ma sa fiu o imatura cum sunt, sa cresc copacei, sa zambesc simplu si sa fiu nesofisticata…

Cat timp a trecut…2 ani aproape. Nu te-am mai vazut de atunci…Probabil ai plecat spre o tara exotica, asa cum iti doreai, cu o femeie sofisticata si esti fericit…

Mult timp m-am urat pe mine…Mi-am urat pielea ushor maslinie si parul negru rebel sau carliontii care de multe ori refuzau sa stea perfect. Am vrut de multe ori sa schimb acel “copil mare”, care se trezeste dimineata ciufulita cu ochi senini si zambetul pe fata si lapaie desculta pe gresia din bucatarie…Am incercat statutul de “femme fatale ” , dar pur si simplu nu as fi fost eu…

Nu am fost niciodata intruchiparea femeii vietii tale, cu voce melodioasa, piele fina ca de piersica si par blond. Cred ca ai vrut mereu femeia aceea care sa nu arate niciun sentiment, cu figura aceea rece, implacabila si extrem de sofisticata…

Poate daca ai fi stiut sa vezi sau sa descoperi femeia sofisticata in acel copil…

Zambesc…cine s-ar fi gandit…Copilul-Eu s-a increzut in propriile forte si a devenit Femeia de succes cu acelasi suflet…

Si inca sunt indragostita de copaceii mei…Expozitia mea a fost un succes…Poate ca singurul lucru care imi lipseste esti tu…Dar cred ca nu putem in viata asta sa le avem pe toate. Sper ca macar esti fericit.

O boare de aer de toamna imi invadeaza simturile…

Am inchis pentru azi, reveniti maine. Si ma intorc spre usa.

Nu poti face o mica exceptie?Imi doresc mult sa o vad in seara aceasta!

Acelasi zambet…Acelasi efect…Acelasi farmec…Acelasi EL.

© All my texts are copyrighted and may not be reproduced, copied, edited, published, transmitted or uploaded in any way without my written permission

Acopera-mi ochii cu mainile tale

sa nu vad apusul de maine

si ia-mi lumina  de azi.

Acopera-mi ochii cu cerul

sa nu-ti vad pasii ratacind

spre adancurile unor mari straine.

Vreau sa ma lasi in intuneric rece,

sa plec singura spre Shangri la,

sa sper ca-l voi gasi din nou

in umbra din fiinta ta.

Acopera-mi ochii

sa uit caldura din privirea ta,

sa plec departe de lacrimi, de zambete,

acopera-mi ochii cu vorbe,

sa pot uita de fapte.

Acopera-mi ochii cu soapte,

acopera-mi viata.

( ©All my texts are copyrighted and may not be reproduced, copied, edited, published, transmitted or uploaded in any way without my written permission)

Un sirag de amintiri ce nu pot fi cumparate nici cu tot aurul din lume…asta am scos din cufarul meu de matase acum citind blogul tau, draga Lola. Si ce mi-a aparut in fata a fost zambetul unui bunic care mergea de mana cu o mogaldeata de fetita zglobie si neastamparata cu parul drept si negru si orice incercare sa ma faca sa stau locului, sa merg “civilizat” bineinteles ca a esuat. Eram entuziasmata ca merg la camin, fiind ferm convinsa ca toate etapele acestea se vor face fiecare in cate-o zi: camin, grupa mica, grupa mijlocie…tare dezamagita am fost cand am aflat ca trebuie sa merg un an intreg la acelasi camin…am inceput sa plang, tinandu-ma de piciorul bunicului si implorandu-l sa nu ma paraseasca in acel loc “hidos”….

Au trecut lunile…anii…Tot el a fost cel care m-a convins sa le iau pe rand, el mi-a fost mama si tata la serbari, el mi-a fost un Univers paralel menit sa ma sprijine, in prima mea zi de scoala, cand aveam impresia ca ma duc undeva unde ma vor inchide si ma vor obliga sa fac niste lucruri oribil de grele.

Omul acesta, pe care l-am cunoscut deja batran, si care povestea cu veselie istorioare din razboi, din cei 2 ani de prizonierat la rusi,avea un fel anume ce facea din ele aproape distractii…Eram prea mica sa observ tristetea din ochii lui…

Cu el zilele de miercuri erau sarbatoare, mergeam in piata, dis de dimineata sa vedem pestii viu colorati cu care venea o tanti la vanzare (mai tarziu am si achizitionat cativa), sa cumparam tot ce bunica ne spunea…

Bunicul…Oh bunicul imi aducea “un pui de beshca” (adica nimic) din oras, cu toate astea ma astepta de fiecare data cate-o inghetata in congelator…El imi dadea mereu bani de inghetata, din portofelul lui minune,din piele cafenie…Avea viata acel mic obiect tinut mereu in buzunarul de la pantaloni…

Insa intr-o zi senina de Iulie, cand eu m-am dus cu veselie in camera lui,sa ii ofer acea bucata de tort fara zahar (din cauza diabetului…) pentru ca implinisem 15 ani…el mi-a zambit si a inchis ochii lin, era tare ostenit…il obosise viata.

El e tot ce sunt azi…El m-a invatat ca sufletul imi apartine, poate ca de multe ori e singurul care ne apartine…cu credinte, sentimente , iubiri, sperante, vise.

Bunicul inseamna Ardeal…si Ardealul inseamna Bunicul…inseamna radacini, locul caruia apartin cu sufletul, pentru ca fizic sunt in alta parte.

Spiritul va colinda mereu ungherele conacului strabunicilor, inconjurat de salcami batuti de vreme, iar Ariesul va curge mereu pe langa moara…

Olguta va avea mereu “La Medeleni”…Pentru Scarlet mereu va exista “un maine” la Tara ei….

Pentru mine…va fi mereu Bunicul si Ghiris…unde sa exist…

Iti multumesc Draga Lola pentru blog…O sa te rog din nou sa ma ierti pentru commentul acesta lung, dar scris printre lacrimi de nostalgie, tristete si fericire.

{© All my texts are copyrighted and may not be reproduced, copied, edited, published, transmitted or uploaded in any way without my written permission}

I open the gates of the moon Shadows,

standing on the Bridge towards sinful loves.

On the hills above the city where i met you

The air is dark as the deep ocean blue

and it reminds me of your coldness

when i tried to be besides you.

Emotions were left at the ends of sky,

Look nowhere for my love

As you’ll find it through the ruins of Troy.

When you took me in that city of supreme sin,

I were your slave with my entire being,

now you’re the one that comes in every night

to beg the lost Sun in my eyes to come out.

Don’t cry my love,

you are the one that turned my heart

into this stone.

{ All my texts are copyrighted and may not be reproduced, copied, edited, published, transmitted or uploaded in any way without my written permission}

Y me voy a donde empieza el mundo,

a donde se acaba mi alma

para poder intentar vivir.

Grito y canto detrás de tu pensamiento,

Quiero que sientes que hay en mis palabras

y en mis ojos y en mis palmas.

Y si alguna ves me ves lejos, aunque estoy cerca

tal vez me tienes que salvar

de mi propria soledad.

Tal ves busco la luz, pero no la se encontrar.

Quédate, no te vallas…la habré la puerta.

Quédate, la no estaré en esta obscuridad.

.~.~.~.~.~.~.~.~.~.~.~.~.~.~.~.~.~.~.~.~.~.~.~.~.~.~.

And I leave where the world starts

Where my soul ends

to try to live.

I shout and I sing at the back of your thoughts

I want you to feel what’s into my words

and in my eyes, and in my hands.

And if there will be a time when I am far

although I am so close,

Maybe you’ll have to come

and save me from my loneliness.

Maybe I search the light,

but I don’t know how to find it.

Don’t go, I’ll open the door

Don’t go, I’ll make light come again.

{ All my texts are copyrighted and may not be reproduced, copied, edited, published, transmitted or uploaded in any way without my written permission}

I linger to follow the “forever” within our dreams

I desired when what u needed was forget,

and when you’ve touched the sky

I’ve finally hit earth.

I lost our memories when i was falling

Come search my mind,feel me.

Feel me within the night, within the day

Feel me again.

Though love might last

Until the water pours along the Angel

And maybe we’ll find the answer of our finite hearts

into the Infinite Universe of what we are.

{ All my texts are copyrighted and may not be reproduced, copied, edited, published, transmitted or uploaded in any way without my written permission}

“Prezenta ta imi face rau…as vrea sa pleci departe de mine, nu imi doresc sa te mai vad vre-odata”…cuvinte ramase in memoria mea ca un tatuaj ce nu mai poate fi scos cu nimic. Nici nu te-ai uitat inapoi cand ai plecat, dar nici nu am dorit lucrul asta, stiam ca ochii tai m-ar fi convins…Parca a trecut o vesnicie de atunci, e ca si cand as fi vazut un film ce m-a impresionat f mult…singurul lucru e ca protagonistii eram noi doi…

Astazi te-am vazut…sau sa spun ca te-am simtit? cred ca e mai potrivit…erai destul de departe, dar instantaneu parca tot aerul ce il respiram era plin cu mirosul tau, cu parfumul tau subtil, barbatesc…Acelasi pe care eu ti l-am facut cadou prima oara de un Craciun…

M-am asezat pe banca in parc sa inhalez aerul proaspat de toamna…Amintiri, senzatii si ganduri…o gramada de intrebari fara raspuns.

Nimic nu e mort…e mai viu ca niciodata, doar eu, eu sunt singura care m-am ingropat intr-un morman de frunze uscate ca si cele din parc…

Ma umple de nostalgie gandul la privirile cu subinteles pe care ni le aruncam in diferitele situatii in care nu puteam sa ne spunem nimic si nu reuseam sa pastram “mesajul” pana cand ajungeam acasa. Zambetele, atingerile…parca le retraiesc acum din nou…

Si totusi nu exista comunicare, undeva pe drum era intrerupta…undeva pe drum se pierdeau focurile din priviri,dorinta, placerea…undeva pe drum cred ca ne pierdeam pe noi insine…

De ce te inchideai mereu in tine, in lumea ta cu genii, note muzicale si definitii exacte?? Atunci nu mai eram eu, nu exista un “NOI”, nu era soare si nici luna, doar tu si lungile perioade in care stiam ca traiesti doar pt ca respirai, traiai mecanic…Deranjam sau eram prea preocupata sa fi bine, nu era niciodata bine nimic…

Apoi, pur si simplu cu pasiune ma faceai sa vibrez nopti intregi, atingerile, mangaierile saruturile tale calde imi alinau suferinta si alungau toata umilinta simtita. Stiam ca nu e nimic rezolvat, stiam ca va exista un moment in care doar pasiunea nu va mai fi deajuns, aveam nevoie sa te stiu acolo sufleteste.

Inevitabilul s-a produs…Noptile de pasiune, de dragoste fizica existau, dar orice femeie ar fi putut sa iti ofere aceste placeri, sa te faca sa vibrezi…Eu nu vroiam sa fiu oricare femeie…

Cat de greu mi-a fost sa iau o astfel de hotarare…si cat de uimit ai fost cand ti-am cerut sa pleci pentru totdeauna.Nu ai putut spune nimic…intr-o completa tacere ai plecat doar cu ce aveai pe tine, fara sa te uiti inapoi fara vre-un cuvant. Vroiam sa tip, sa te lovesc, sa te fac sa reactionezi…dar ai ramas la fel de inchis, cred ca de data aceasta intr-o altfel de lume…

Cum simt prin fiecare por, fiecare centrimetru de piele si acum tristetea si golul din sufletul meu….As fi vrut sa vad ce e acolo in spate, dincolo de persoana ta, dincolo de acele aparente…dar nu m-ai lasat niciodata sa ajung, am dorit mereu sa iti arat cum putem fi impreuna, sa vezi cum ar trebui sa fie tot…

Poate am dorit prea mult de la tine, poate nu am stiut sa iti arat cat insemni pentru mine…si cum ma faci sa ma simt…poate ca…

Cateva frunze in fata mea sunt purtate de vant…

Am regretat de atunci in fiecare secunda ca te-am facut sa pleci…Nu a mai fost la fel fara tine, simteam mereu nevoia sa te sun…sa iti aud vocea, sa te simt…M-as fi multumit sa te stiu in lumea aceea rece a ta , dar sa fi langa mine…

Cat de prezent esti in simturile mele si cat de mult te pot dori…cat imi doresc sa te iubesc in tacerea cu care m-am obisnuit…

Din nou parfumul tau…O mana ma atinge pe umar…Undeva in spatele mintii cunosc acea caldura….

{ All my texts are copyrighted and may not be reproduced, copied, edited, published, transmitted or uploaded in any way without my written permission}

And yet i could not decide…
The sand was spreading through my fingers.
I watched the moon
across the black-blue sea.
Nothing else mattered…
It was just me.
And I could hear
Sea shells sing.
The mermaids came
To sit aside me.
But they could not talk.
Their silence…was so peaceful.
An only gift was wanted.
It was no use for me
I said.
It brought them happiness.
And I could hear them
Talk,and laugh,and sing…
And I just smiled.

I gave away my voice.

{ All my texts are copyrighted and may not be reproduced, copied, edited, published, transmitted or uploaded in any way without my written permission}

Copile drag,ai rupt in jocul tau stupid,

Aripi catifelate de matase…

Si crezi c-acum doar cu un zambet cald

Poti sa repari tot ce-ai facut?!

Ai dus o lume-ntreaga spre apus

Lasand-o-n intuneric rece.

Acum revii…Aduci un soare colorat

Si dupa mii si mii de ani de frig

Doar cu un tremur de lumina

Ai vrea sa reinvii acel fluture catifelat.

Dar el e mort.

E mort demult intr-un ungher al lumii…

Te astepta sa vii,

S-aduci-napoi ce ai furat.

Dar el e mort…

{ All my texts are copyrighted and may not be reproduced, copied, edited, published, transmitted or uploaded in any way without my written permission}

Exist in lumi paralele

si in acelasi timp,

respir printre ingeri si demoni.

Ma joc cu propriile-mi ganduri,

si dansez un vals ce nu l-am invatat niciodata,

Dar inca te-astept…

Te-astept sa dansam impreuna urmatorii pasi

sa visam la viata, la nori si la ploaie.

Te-astept sa plutim in zare

intr-un IMPREUNA infinit.

………………………………………………..

Te-am asteptat poate intr-un vis

Sau intr-o tacere…

Caci m-am trezit,

carata de ingeri si demoni,pe brate

spre-un alt Univers.

M-au ascuns…de mine, de tine

de lumile ce le cunosc.

Aici nu exista Soare,nici luna, nici mare…

Aici doar plutim in neant…

………………………………….

Dar poate totusi auzi

mesajul acesta-al unui suflet pierdut

printre fire de nisip

dintr-o clepsidra a unui timp ce pare parca de negasit.

{ All my texts are copyrighted and may not be reproduced, copied, edited, published, transmitted or uploaded in any way without my written permission}

Fetita ce statea la coltul strazii,nu cersea,nu tinea manuta intinsa,se uita doar la mine cu niste ochi mari albastri neinchipuit de tristi si maturi…Statea in hainutele ei ponosite,saracacioase,palida si trasa la fata…De fiecare data cand treceam ii dadeam cativa banuti.Nu stiu ce facea cu ei,poate ii ducea acasa si cumpara paine,poate ii dadea unei mame betive sau unui tata ce o batea,poate nu avea nici mama,nici tata,ci doar niste bunici necajiti si neputinciosi sau cativa frati care stateau si ei la alte colturi de strada cersind o bucata de paine.Nu stiu,dar ma uitam adesea in urma si vedeam cum ma urmarea cu privirea plina de lacrimi,recunoscatoare,fara sa rosteasca nici un cuvant,orice cuvant nu era decat o rana a tacerii…Ma gandeam ca daca si ceilalti trecatori au bagat-o in seama,ar putea fi asemenea fetitei cu chibrituri,dar ea nu avea nimic de vanzare,nu oferea decat propria ei tacere si nemiscare intr-o lume grabita si plina de rasete.
Poate ca erau multi cei care o vedeau,dar puteai sa te uiti fara sa o vezi,pentru ca nu cersea.Statea pur sis implu acolo la coltul strazii,rezemata,parca contempland o lume in miscare,o lume careia ea nu-i apartinea,si poate nu-i va apartine niciodata.In ochii albastri citeai lumi neintelese si adanci,dreptate si tristete…Statea aproape demna in propria ei saracie si neputinta,parca analizand cu detasare nepasarea si veselia celor din jur.Daca te-ai putut uita atent puteai chiar sa citesti parca o usoara ironie pe chipul trist,uneori cate un trecator,asemenea mie ii mai punea in palma cativa banuti…Parea ca spune “A,in sfarsit m-ati observat”!
Nu multumea niciodata…Se uita doar lung,aproape descumpanitor la cel ce parea a vrea sa o ajute.Uneori aveam impresia,nu stiu de ce ,ca ma indragise.Cand ii dadeam banutii,parca nu ma mai privea cu aceeasi tristete ca la inceput,un ushor zambet ii aparea pe fetisoara palida si fara expresie.Iar lumea trecea uitandu-se fara sa o vada.S-a dus si vara si a venit toamna cu ploi si frig,si brisc mi-am dat seama,intr-o buna zi, ca fetita nu mai era acolo la coltul strazii…
inima mi s-a strans intr-un regret fara margini.Niciodata nu m-am oprit
sa o intreb macar cum o cheama,de unde este,daca as putea sa o ajut…Si ce daca eram doar cu cativa ani mai mare decat ea,poate as fi fost printre putinii trecatori care ar fi privit-o si as fi vazut-o.caci atatia care treceau pe langa ea nicimacar nu o vedeau.Mi s-a facut un gol imens in inima.De ce nu am ajutat-o mai mult?Oare era suficient ca ii dadeam zilnic din micile mele economii?
Cine stie?Poate cu putinul meu,am ajutat-o.Poate chiar si faptul ca am bagat-o in seama i-a folosit la ceva.
Si daca vreodata va fi sa o mai intalnesc sunt sigura ca o voi privi cu alti ochi si poate voi face mai mult pentru ea.Iar la coltul strazii unde va sta,voi pune o pancarda pe care voi scrie:
” Omule,daca ochii tai sunt deschisi,ti se pare ca vezi?”

{ All my texts are copyrighted and may not be reproduced, copied, edited, published, transmitted or uploaded in any way without my written permission}

Cuvantul…La granita dintre viata si moarte,dintre tacere si cuvant,e cuvantul.La granita dintre minciuna si adevar,dintre durere si fericire,e cuvantul.La cumpana anilor,a tristetilor,a dragostei,a disperarii, sta cuvantul.
Cuvantul e cel care da grai propriei noastre existente,prin el gandurile noastre iau forma..Cei ce nu pot vorbi si nu pot spune ce sunt,sunt asemenea celor ce nu vad,care nu stiu cum arata soarele si nici copacii infloriti primavara,care nu stiu ce inseamna rosul si verdele si albastrul.
Mica Sirena a murit neputand rosti cele cateva cuvinte care i-ar fi despartit viata de moarte.cuvintele ei nerostite au devenit o rana a tacerii,si-a vandut libertatea,parul si graiul…neputand rosti cuvintele,si-a pierdut dragostea si prin ea viata.
Nerostite cuvintele mor.Sunt uneori taceri care vorbesc singure,taceri care privite vorbesc singure…taceri care dor,taceri care iubesc,taceri care regreta,taceri care tac…dar mai apoi toate tacerile cer cuvinte,fara ele ne-am duce vietile intr-o lume a semnelor, a mutzeniei,a unei stranii linisti.Fara cuvant propria noastra existenta ar fi dureroasa si inacceptabila…Iar daca nu ar fi cuvintele poate nici nu ar exista muzica..si cum v-ati imagina viata fara muzica?Cum am putea exista fara acorduri,fara Mozart si Bethoveen,fara Beatles ,ABBA si Phoenix?Si ce de cuvinte se tes in jurul muzicii!Si ce de taceri!
Cuvintele definesc propria noastra existenta,familie,mama,tata,casa,prieteni,sora,frate,dragoste…acestea sunt simple cuvinte,dar ele reprezinta insasi ideea de a fi om.

{ All my texts are copyrighted and may not be reproduced, copied, edited, published, transmitted or uploaded in any way without my written permission}