Odata…demult

Un sirag de amintiri ce nu pot fi cumparate nici cu tot aurul din lume…asta am scos din cufarul meu de matase acum citind blogul tau, draga Lola. Si ce mi-a aparut in fata a fost zambetul unui bunic care mergea de mana cu o mogaldeata de fetita zglobie si neastamparata cu parul drept si negru si orice incercare sa ma faca sa stau locului, sa merg „civilizat” bineinteles ca a esuat. Eram entuziasmata ca merg la camin, fiind ferm convinsa ca toate etapele acestea se vor face fiecare in cate-o zi: camin, grupa mica, grupa mijlocie…tare dezamagita am fost cand am aflat ca trebuie sa merg un an intreg la acelasi camin…am inceput sa plang, tinandu-ma de piciorul bunicului si implorandu-l sa nu ma paraseasca in acel loc „hidos”….

Au trecut lunile…anii…Tot el a fost cel care m-a convins sa le iau pe rand, el mi-a fost mama si tata la serbari, el mi-a fost un Univers paralel menit sa ma sprijine, in prima mea zi de scoala, cand aveam impresia ca ma duc undeva unde ma vor inchide si ma vor obliga sa fac niste lucruri oribil de grele.

Omul acesta, pe care l-am cunoscut deja batran, si care povestea cu veselie istorioare din razboi, din cei 2 ani de prizonierat la rusi,avea un fel anume ce facea din ele aproape distractii…Eram prea mica sa observ tristetea din ochii lui…

Cu el zilele de miercuri erau sarbatoare, mergeam in piata, dis de dimineata sa vedem pestii viu colorati cu care venea o tanti la vanzare (mai tarziu am si achizitionat cativa), sa cumparam tot ce bunica ne spunea…

Bunicul…Oh bunicul imi aducea „un pui de beshca” (adica nimic) din oras, cu toate astea ma astepta de fiecare data cate-o inghetata in congelator…El imi dadea mereu bani de inghetata, din portofelul lui minune,din piele cafenie…Avea viata acel mic obiect tinut mereu in buzunarul de la pantaloni…

Insa intr-o zi senina de Iulie, cand eu m-am dus cu veselie in camera lui,sa ii ofer acea bucata de tort fara zahar (din cauza diabetului…) pentru ca implinisem 15 ani…el mi-a zambit si a inchis ochii lin, era tare ostenit…il obosise viata.

El e tot ce sunt azi…El m-a invatat ca sufletul imi apartine, poate ca de multe ori e singurul care ne apartine…cu credinte, sentimente , iubiri, sperante, vise.

Bunicul inseamna Ardeal…si Ardealul inseamna Bunicul…inseamna radacini, locul caruia apartin cu sufletul, pentru ca fizic sunt in alta parte.

Spiritul va colinda mereu ungherele conacului strabunicilor, inconjurat de salcami batuti de vreme, iar Ariesul va curge mereu pe langa moara…

Olguta va avea mereu „La Medeleni”…Pentru Scarlet mereu va exista „un maine” la Tara ei….

Pentru mine…va fi mereu Bunicul si Ghiris…unde sa exist…

Iti multumesc Draga Lola pentru blog…O sa te rog din nou sa ma ierti pentru commentul acesta lung, dar scris printre lacrimi de nostalgie, tristete si fericire.

{© All my texts are copyrighted and may not be reproduced, copied, edited, published, transmitted or uploaded in any way without my written permission}

Anunțuri

~ de julyasan pe Septembrie 18, 2008.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: